joi, 21 octombrie 2010

Marturisitorii romani in fata silniciei “uniate” – pilde vii ce pot deveni oricand actuale

Marturisitorii romani in fata silniciei “uniate” – pilde vii ce pot deveni oricand actuale


Am ramas datori cu marcarea praznuirii unui adevarat sobor de sfinti romani marturisitori ai dreptei credinte, cu un mesaj foarte actual si util si noua astazi. Este vorba despre Sfintii Cuviosi Marturisitori Visarion si Sofronie, de Sfantul Mucenic Oprea si de Sfintii preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.
Marturia acestor vieti sfinte este cu atat mai importanta pentru noi cu cat ea s-a petrecut la ceea ce istoricii numesc „inceputul istoriei moderne”, apropiata de noi. Dar mult mai important este ca astazi avem marturia unor romani ortodocsi care au ales mucenicia in fata unor imprejurari deosebit de vitrege si de vrajmasesti fata de Biserica Ortodoxa. In veacul al XVIII-lea, Transilvania era sub stapanire straina, aflata in cadrul Imperiului Habsburgic. Catolicismul era in plina ofensiva, incercand, prin Contra-reforma, sa recastige terenul pierdut in fata protestantismului si, prin alte strategii, sa castige in defavoarea a ceea ce era numit „ritul grecesc de rasarit”, adica a Ortodoxiei. Ca de obicei, aceasta ofensiva era pur exterioara, dusa cu armele politicii sau ale diplomatiei si/sau cu arme pur si simplu, adica cu forta armata. Metodele silnice, bazate pe forta bruta, au fost folosite insa asupra popoarelor „proaste”, lipsite de aparare, aflate cumva dincolo de lege si de protectia oferita de aceasta – anume, popoarele ortodoxe, care erau inca de pe atunci caracterizate drept inapoiate.
Metoda folosita de catolicism in ofensiva sa in aceste teritorii lipsite de organizare politica proprie, aflate sub dominatia unor elite care aveau alte credinte si erau de alta etnie decat poporul de jos a fost numita „uniatism”. Alegand sa nu forteze o infruntare directa cu credinciosii ortodocsi, catolicii au imaginat o modalitate mai “diplomatica” de a determina lepadarea de dreapta credinta si primirea ereziilor catolice. Prin uniatie, li se promitea celor aflati sub stapanire habsburgica faptul ca isi vor pastra „ritul” lor de rasarit, adica forma slujbelor, a portului bisericesc etc., fiind adaugat „doar” o recunoastere a dogmelor catolice – rolul Papei, erezia filioque si altele. Cu alte cuvinte, forma se pastra, insa era anulata, golita de substanta, prin cedarile esentiale la nivel dogmatic si jurisdictional.
Aceasta metoda isi pastra avantajul ca putea da celor slabi impresia ca raul facut „nu e asa mare”, si ca, avand in vedere ca se pastrau randuielile (exterioare!) de fapt nu era decat o adaptare inteligenta la exigentele si vitregiile vremurilor. Pentru cei pentru care ortodoxia insemna numai o randuiala exterioara, un simplu obicei mostenit, desigur ca acest „aranjament” gandit de iezuiti a fost cel mai sigur mijloc de catolicizare, adica de… lepadare a dreptei credinte.
Trebuie precizat ca punctul de vedere al Romei nu a evoluat semnificativ de atunci. Conform controversatului document doctrinar recent, prin care Vaticanul afirma ca doar catolicismul este Biserica, Ortodoxia este caracterizata drept “biserica particulara”, avand, cu alte cuvinte, un fel de partasie cu Sfintele Taine, insa si o “lipsa ecleziologica” ce decurge din nerecunoasterea primatului papal. Bisericile ortodoxe sunt privite ca o organizatie ce refuza intaietatea “capului”.
Din pacate, si in acest moment se fabrica si se perpetua o istorie falsa, in care uniatismul este prezentat drept altceva decat a fost – anume o incercare silnica si ilegala de convertire la catolicism a populatiei ortodoxe. In aceasta istorie falsa, punctul de referinta este asa-zisul Conciliu de la Ferrara-Florenta, unde s-a obtinut – prin metode la fel de silnice, dar si prin cedarile laşe ale ierarhilor ortodocsi, cu exceptia sfanta si singulara a Sfantului Ierarh Marcu al Efesului - o falsa unire intre catolicism si ortodoxie. Luand drept reper “punctele florentine“, administratia catolica va construi asadar o alta strategie prin care, beneficiind de faptul ca Imperiul Habsbrugic stapanea pe largi teritorii ortodoxe, sa forteze de aceasta data nu numai cedarile de la varful ierarhic, ci o convertire in masa la catolicism. Ce nu inteleg cei care scriu aceasta istorie falsa este ca Ortodoxia nu sta intr-un ierarh si nici nu este o proprietate… particulara a cuiva. Este Biserica Domnului nostru Hristos, pusa pe temeia dreptei credinte, asupra careia nici un om nu are putere de stapanire.
De altfel, principalele etape ale realizarii greco-catolicismului s-au realizat tot prin cedari si tradari ale unor ierarhi ortodocsi. Mitropolitul Atanasie – care fusese hirotonit cu pompa in Bucuresti, in prezenta Sfantului Constantin Brancoveanu si a Patriarhului Ierusalimului, Dositei, care il si incurajase pe noul mitropolit in misiunea sa de “rezistenta” – este cel care realizeaza, practic si oficial, unirea cu Roma… tradand juramintele de credinta si atragandu-si o anatemizare din partea celor care l-au hirotonit.
Lucru deloc neinsemnat, strategia uniata se baza pe numeroase avantaje de ordin material, social si politic. Elitele, nobilimea care mai era ortodoxa, prin uniatie isi pastra privilegiile si capata in plus multe altele. Deveneau practic cetateni de prim rang ai Imperiului si se bucurau de toate privilegiile “civilizatiei”, spre deosebire de taranii romani ortodocsi, de pilda, care erau un fel de cetateni “second hand“, asupra carora legea se aplica arbitrar sau deloc, si care nu aveau nici un fel de acces la drepturile si bunurile politice sau sociale ale timpului. Ierarhia uniata era, de asemenea, recunoscuta, avea asigurate stagii de invatatura la Roma, isi putea organiza scoli. Preotii greco-catolici erau respectati si bine rasplatiti de Imperiu, pe cand cei ortodocsi erau tratati ca simpli tarani, platind aceleasi dari, ducand practic aceeasi viata de robi. Iar oamenii simpli care cedau erau scutiti de prigoana, ce nu a intarziat sa se manifeste; o prigoana dusa si la un nivel subtil si implicit cat si manifest, cum se vede din vietile Sfintilor de azi. Prigoana implicita era de fapt insasi aceasta strategie a uniatismului – popoarele ortodoxe erau amenintate cu marginalizarea aproape completa, cu pastrarea unui rol de popor de rand, care se afla mai jos de legea Imperiului si cu totul exclus de la „binele public“. In plus, era o greutate pur si simplu in a putea fi ortodox, avand in vedere putinatatea preotilor ortodocsi si a manastirilor, care si ele au cazut prada ofensivei catolice.
In fata acestor subtile (pentru nivelul acelui veac) metode duse de catolici pentru determinarea unor lepadari de masa masive, nu au lipsit marturiile de mucenicie. Fie ca ele au apartinut unor calugari care nu au putut rabda lipsurile fratilor de aceeasi credinta si si-au pus sufletul pentru aproapele lor, alegand sa mearga si sa intareasca credinta ortodoxa in tinuturile Transilvaniei (Cuviosii marturisitori Visarion si Sofronie), fie ca au apartinut unor preoti curajosi care au vrut sa faca tot ce se putea face pentru a proteja de abuzuri si silnicii turma lor (preotii marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel), fie ca au apartinut unor oameni simpli, tarani care si-au lasat familie si tarini ca sa mearga sa putrezeasca in inchisorile „luminatului, modernului si dezvoltatului” Imperiu Habsburgic (Sfantul Mucenic Oprea).
Nu putem sa nu remarcam ca, si pe acest “front” al strategiilor de determinare a apostaziei colective, “nu e nimic nou sub soare” si ca astazi se duc campanii intregi pentru ca ortodocsii sa se simta complexati, stanjeniti, rusinati de identitatea lor si, simultan, pentru a nu fi marginalizati, sunt presati sa adere la curentele ideologice trans-religioase si sa adopte masuri de “aggiornamento”, de “modernizare”, pentru a fi cat mai “in pas” cu “evolutia” (citeste “cu caderea”) lumii si a arunca la gunoi tot ceea ce este “incorect politic“. Nu in ultimul rand, se recurge si astazi la tentarea ortodocsilor cu avantaje materiale si cu sansa unor cariere academice, pentru a-i face, treptat si pe nesimtite cat mai “permeabili” ideilor si duhului apusean (catolic, protestant sau… supra-confesional). Intr-un studiu mai vechi (“Uniatismul din Transilvania, opera unei intreite silnicii“), parintele Dumitru Staniloae observa deja, in germene, aceste tendinte de astazi:
“Sub masca ecumenismului oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele Biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului“.

***



RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI SI SFINTII MARTURISITORI VISARION, SOFRONIE SI OPREA, CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII:
Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.

De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Privegheati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.

Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!

miercuri, 20 octombrie 2010

PILDA MARTURISIRILOR ARDELENI IN VREMURI DE VICLENIE IEZUITA.

preluare de aici



Articol - Pilda Mărturisitorilor Ardeleni



Sf. Paisie Velicicovski -
Ce este, dar, Uniaţia?

Unia este o aşchie desprinsă de la Sfânta Biserică a Răsăritului şi unire cu necredincioasa, ca Să nu-i zic biserică râmlenească. Unia este înşelăciunea diavolului, ce-i vânează pe cei nesocotiţi întru pierzanie. Unia este un lup răpitor de suflete în piele de oaie. Unia este veninul aducător de moarte, în chip de miere, ce pierde sufletele. Unia este mlădiţa înainte-mergătoare a antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori întru pierzanie. Unia este prăpastia iadului pentru cei ce nu au parte de cuget. Unia este Iuda, ce cu linguşitorul sărut a vândut Credinţa Pravoslavnică.

Şi ce să mai vorbim mult? Unia este ca şi râmlenii eretici. Cum dar uniaţii nu sunt râmleni, când toate dogmele Credinţei Ortodoxe le-au călcat în picioare şi pe cele râmleneşti le-au adoptat, zicând cu neruşinare, precum că Duhul Sfant purcede şi de la Fiul?

Şi papei de la Roma, adevăratului eretic ce s-a preamărit şi s-a înălţat mai mult decât toată fiinţa zidirii, si s-a asemuit pe sine cu Dumnezeu, şi care zice:

„Precum că eu nu pot nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu gândul să greşesc niciodată”,

aceluia i se închină şi, în loc de Hristos, pe el de căpetenia bisericii îl au.

(…) Cine din făpturile zidite de Dumnezeu nu a greşit? Nu a fost oare izgonit din ceruri satana pentru trufia sa? Nu a greşit oare şi cel dintâi om zidit, Adam? Unuia Dumnezeu numai nu Ii este cu putinţă să greşească. Prin aceasta şi minte papa de la Roma că nu poate să greşească, ci şi a greşit, şi întotdeauna greşeşte prin trufia sa diavolească, din care încă şi în felurite erezii a căzut. Şi precum satana din ceruri, aşa şi el de la Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului alungat a fost, şi ca un mădular putred şi duhnind de erezie, de la trupul împlinirii creştinilor ortodocşi a fost tăiat şi întru veşnică anatemă a fost soborniceşte dat de către cele patru scaune apostoliceşti ale Patriarhilor. Atunci cum de uniaţii nu sunt eretici ca şi râmlenii? Nu defăimează oare şi aceia ca şi papa, zicând precum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, care este cea dintâi şi cea mai de seamă, mai mult decât toate erezia ereziilor. Pentru că este cugetarea lor pentru Unul Dumnezeu în Treime rea şi nedreaptă, şi potrivnică Sfintei Scripturi, şi întru aceasta este deopotrivă cu cea pentru Arie, şi cu toţi ceilalţi eretici. (…)

Căci unul este Izvorul Dumnezeirii, Tatăl, – zice Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel – Fiul însa şi Duhul sunt de Dumnezeu născută Dumnezeire, încă şi astfel trebuie spus – vlăstare ale sădirii lui Dumnezeu, în chipul oarecăror flori şi mai presus de fire Lumină. Şi dumnezeiescul Proroc David încă zice:

„Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întării şi a Duhului gură, a Lui este toată puterea lor”.

Vezi oare că pe Domnul Il numeşte Tatăl, iară pe Cuvânt îl numeşte Fiul, precum de la El Insuşi în veac S-a născut, iară pe Duh – gura Lui, dar nu-I numeşte pe Ei cu Duhul Sfant, pentru că de la Unul Tatăl purcede. Şi altele mii de mărturii se află în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, şi mai luminat decât soarele zicând că Duhul Sfant de la Insuşi Unul Tatăl purcede şi pe Fiu Se odihneşte, precum şi dintru Botezul Domnului Se învederează!

Şi toţi sfinţii tâlcuitori ai Sfintei Scripturi, stâlpi a toată lumea şi dascăli a toată lumea, ca şi cu o singură gură zic că de la Tatăl Sfântul Duh purcede, dar nicăieri n-au scris că şi de la Fiul precum potrivnicul lui Dumnezeu, papa, a cutezat acest cuvânt a adăuga. Sfântul Ioan Damaschin încă limpede spune:

„Că Duhul, deci, al Fiului, zicem, iară de la Fiu, nu zicem”.

Vezi, oare, preaiubite, că alta este „al Fiului” şi alta este „şi de la Fiu”. Căci noi, toţi ortodocşii, mărturisim că Duhul Sfânt este Duh al Fiului pentru Una fiinţă, ci nu „de la Fiu”, nicidecum, nu numai că nu zicem, dar nici nu gândim, chiar dacă si mii de morţi am îndura.(…)

Iar pentru celelalte ale lor rătăciri, precum s-a spus, cum s-au îndepărtat de Dumnezeu şi s-au dezlipit de Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, şi toată Sfânta Scriptură au prefacut-o, şi Sfintele Soboare le-au încălcat, şi cele şapte Sfinte Taine le-au batjocorit, şi toată Tâlcuirea Sfintei Scripturi şi a sfinţilor Dascăli ai Bisericii cu semeţia lor le-au călcat în picioare, şi toate Cărţile Sfinte le-au schimbat, cum au vrut. Şi va fi oare nădejdea mântuirii celora ce se unesc cu asemenea eretici? Deloc, nicidecum. Drept aceea, dacă eşti încă în stare de a scăpa, ia-o la fugă, fugind de blestemata Unie ca şi Lot de Sodoma, nu-ţi fie milă nici de avere, nici de neamuri dacă vor dori încă să te asculte, ci izbăveşte-te scăpându-ţi sufletul de la pierzanie. Căci nimic nu-ţi este mai de trebuinţă decât sufletul tau, iar pentru el Hristos a murit. Şi fugind, nu căuta înapoi cu inima pentru grabnica pierdere a averilor, ca să nu fii cuprins de focul papistaşilor, mai cumplit decât al gheenei, căci mai bine-i pentru tine ca într-un cuptor să arzi decât să defăimezi Duhul Sfânt, precum hulesc râmlenii, adăugând la „Cred întru Unul Dumnezeu”, acest adaos „şi de la Fiu”. Ieşi şi fugi de Unie cat poţi de repede, ca să nu ţi se întâmple ţie moartea în Unie şi vei fi numărat cu ereticii, şi nu cu creştinii. Străduieşte-te să-ţi mântui sufletul tău de ademenirea diavolului până când mai ai timp, ca să nu te plângi fără folos după moarte în focul gheenei pe vecie. Incă nu numai singur să ieşi, dar şi pe alţii să-i povătuieşti să iasă, pe care îi ştii, după cunoştinţă, că te vor asculta pe tine. Iar de nu, apoi singur să ieşi din mrejele vrăjmaşilor din Unie şi să te uneşti cu Sfânta Biserică a Răsăritului cu sufletul si inima. Şi astfel, cu Biserica Ortodoxă de Răsărit, prin neprihanita credinţă cu creştinii ortodocşi împreună aflându-te şi poruncile lui Hristos îndeplinind, vei putea să te mântuieşti întru Unul Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia slavă, cinste şi închinăciune, cu Tatăl şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în nesfârşitele veacuri. Amin.

(Fragmente din: Sfantul Paisie de la Neamt, Cuvinte si scrisori duhovnicesti, 2010, Ed. Doxologia, Iasi)

marți, 19 octombrie 2010

Prezentare carte - REFLECŢII EFECTIVE


REFLECŢII EFECTIVE

Jurnal metafizic

Mircea Gălăţean


Mircea Gheorghe Gălăţean s-a născut la 23 iulie 1969 în Cluj, actualmente fiind student în anul I la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul UBB Cluj – Napoca.

Părintele Arsenie este ieromonah al mănăstirii Soporu de Câmpie de peste cinsprezece ani. Cu acest volum publicat se afla la prima sa apriţie editorială.


* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

...

Una dintre cele mai abominabile crime este banalul. Devenit cronic şi în masă devine banal.


Nu e neapărată nevoie sa fii un prost pentru a putea fi prostit precum nu este nevoie să fii un sclav pentru a putea fi inrobit.


Primul lucru care se opune conştiintei este scuza.


Cel mai mare vis al omului este omul. Cea mai mare dezamăgire a omului este tot omul. Cea mai sigură moarte a lui, este de asemenea omul.


Dacă nu ar exista omul , nu ar exista nici întrebarea.


Un om lucid poate să-şi minte aproapele, dar pe sine, nu poate.


Orice gust ţine se subiectivitate. De aceea este grav când se introduce în raţiuni primordiale ale unui adevăr.


Slugărnicia nu este o caracteristică a smereniei. Că cel smerit dă dovadă de bună cuviinţă este altceva, dar slugarnicul este mai degrabă linguşitorul din umbră şi cel ce nu-şi poartă demnitatea. Pe slugarnici se construieşte nemernicia unora. Smerenia având demnitatea ei, îşi cunoaşte măsura.


Viaţa omului este un drum şi o luptă între iluzie şi speranţă.


Adevărul nu se jenează de om, pentru că nu are ruşine. Omul se jenează de adevăr tot pentru că n-o are.


Tinereţea întrece bătrâneţea la fugă, nu la înţelepciune.


Ochiul care priveste peste gard, observă multe. Dacă rămânea tot în acel loc, înseamnă că se multumeşte doar cu privirea.


Măna nu ajunge într-un anumit loc înainte de gând.


Dintre o bătaie şi un sărut, alege mai bine bătaia. Poate că este mai sinceră decât sărutul.


Dumnezeu nu a creat principiul pentru îngeri, ci doar pentru oameni.


Prietenul este întotdeauna doar cel de lângă tine. Celălalt rămâne doar un individ care te cunoaşte.


Primul duşman al omului, este propriia sa fiinţă.


Acrobaţia nu mai este o problemă de circ, ci a devenit o problemă de viaţă.


Minciuna s-ar putea să nu-l deranjeze pe om, atâta timp cât i se pare a fi adevărul.


Femeia este pentru bărbat, moarte sau viaţă. Depinde aici doar de starea de fond a bărbatului.


Între un om şi dobitoc , diferenţa rămâne doar în raţiune. Dar vai şi când aceasta este expresia dobitocului.


Nu mă miră defapt prostia. Mă miră omul.


Dacă n-am ajuns să avem învierea în suflet, să purtăm cel puţin răstignirea în mâini. Dacă n-am ajuns s-o facem nici pe aceasta, să aruncăm cel puţin privirea pe tărâmul Golgotei, să privim la Hristos răstignit pe cruce. Poate că acel peisaj ne va aminti vreodată de noi.


E greu, e trist, e groaznic dar altă cale nu este decât să încercăm. Hristos a biruit lumea.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Ei au renunţat la tot pentru Dumnezeu!

- Vedete care au lăsat în urmă celebritatea, alegând credinţa absolută

Articol semnat de Gabriel Penes

Au fost artişti de renume, aveau o carieră şi o viaţă plină de plăceri ori păcate omeneşti. Erau vedete ale timpului lor. Cu toate acestea, intr- un moment al vieţii ceva s-a schimbat in fiinţa lor, iar destinul i-a făcut să o ia pe altă cale. Au ales să se apropie de credinţă şi să se dedice lui Dumnezeu.

Actorul Dragoş Pâslaru s-a retras la Mănăstirea Frăsinei

Cândva, era un actor bine-cunoscut. Imaginea lui în rolul lui Horia Sima, conducătorul legionar din filmul “Drumeţ în calea lupilor”, a rămas în memoria tuturor cinefililor. De aproape două decenii însă, Dragoş Pâslaru (59 de ani) trăieşte ca simplu călugăr la Mănăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea.

4528-290105-dragospaslaru2.jpg4528-290119-dragospaslaru1.jpg

← Dragoş Pâslaru, interpretându-l pe Horia Sima, în filmul “Drumeţ în calea lupilor” ↑ Călugărul Valerian, în fapt fostul actor Dragoş Pâslaru, acordând un interviu postului public de televiziune după retragerea sa la Mănăstirea Frăsinei

Dacă l-ai întâlni astăzi pe Dragoş Pâslaru, ar trebui să-i spui “frate Valerian”. Acesta e numele sub care fostul actor îşi duce existenţa, de aproape două decenii, ca simplu călugăr al mănăstirii vâlcene Frăsinei. Chipul osos, dăltuit parcă de mâna unui sculptor furios, privirea rece, dar incredibil de expresivă, îl apropiaseră de rolurile de “duri” ai ecranului.

Jucase în magnifice piese de teatru, precum “Karamazovii”, dar şi în filme ca “Pruncul, petrolul şi ardelenii”, “Concurs” sau “Să mori rănit din dragoste de viaţă”.Totuşi, emblema realizărilor lui cinematografice rămăsese excepţionala portretizare a fostului conducător legionar Horia Sima, în filmul din 1988, “Drumeţ în calea lupilor”.

Adus în moarte clinică de mineri

Regizat de Constantin Vaeni, pelicula avea să fie proiectată în cinematografe şi la televiziune abia în primăvara lui 1990. Poate de aceea chipul lui Dragoş Pâslaru, implicat activ în evenimentele ce au constituit fenomenul “Piaţa Universităţii”, avea să fie recunoscut uşor de minerii veniţi, pe 14 iunie 1990, “să facă ordine” în Bucureşti. Avea să fie asociat cu răul, cu legionarii. Pâslaru a fost bătut până la comă, fiind dus la spital în moarte clinică . Şocul produs l-a făcut să plonjeze într-o altă dimensiune. Cea a credinţei şi a iertării. Astfel, la scurtă vreme, actorul de 39 de ani a pus punct unei cariere de succes, dar şi vieţii obişnuite. A lăsat totul în urmă şi s-a retras la mănăstirea din Vâlcea.

4528-290106-marianaburuiana.jpgMariana Buruiană şi «Taina Mărturisirii»

Actriţă de prim rang a scenei şi cinematografiei româneşti, Mariana Buruiană (55 de ani) s-a retras, la câţiva ani după 1990, din lumina reflectoarelor. Chiar dacă nu s-a călugărit, ea şi-a dedicat viaţa credinţei întru Hristos, fiind şi autoarea unei cărţi, “Taina mărturisirii”.

O apariţie angelică, un chip diafan şi-o sensibilitate aparte. Acestea o definiseră pe Mariana Buruiană, pe vremea în care era una dintre renumitele actriţe ale Teatrului Bulandra, dar şi ale cinematografiei noastre. Zecile de roluri în teatru, dar şi din filme - dintre care rămâne de neuitat cel din “Domnişoara Christina” (1994) - o transformaseră într-una dintre cele mai apreciate artiste ale generaţiei sale. La câţiva ani după Revoluţie însă, Mariana Buruiană a abandonat cariera ce-i oferise un nume în ochii publicului. Ca într-o adevărată revelaţie, s-a apropiat de credinţă şi de Hristos.

“Noi ucidem nu numai cu armele”

“Totul a plecat de la «să nu ucizi!». Am stat fixată pe aceste cuvinte, nu mă puteam dezlipi de ele. Era în vremea Revoluţiei. M-am gândit că nimeni nu respectă poruncile. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci şi cu vorba şi cu gândul. Meseria mea era legată de vorbă şi de gând. Şi m-am gândit că încalc porunca şi nu voiam să mai încalc porunca”, dezvăluia fosta actriţă în Evenimentul Zilei, acum câţiva ani.

Nu s-a călugărit, dar a scris cartea “Taina mărturisirii”, propria poveste a apropierii de Hristos, mergând, în continuare, pe calea rugăciunii, a smereniei şi a iertării.

Dan Bădulescu, de la chitarist rock la preot

Dan Bădulescu (58 de ani) a fost unul dintre marile nume ale rockului românesc din anii ’70, chitarist în trupe faimoase ale genului. A emigrat în Suedia în 1986, apoi a renunţat la chitară pentru apropierea de Dumnezeu. Întors în ţară, a absolvit Teologia, fiind, de câţiva ani, preot la o biserică din Bucureşti.

4528-290107-danbadulescu.jpg
↑ Dan Bădulescu a ajuns preot, după ce a fost chitarist rock (medalion, în formaţia Sfinx) în multe trupe de legendă ale muzicii româneşti

4528-290109-danbadulescu2.jpgNăscut în 1952, Dan Bădulescu devenise în anii ’70 una dintre figurile importante ale muzicii rock din România. Absolvent de Conserva-tor, Bădulescu a fost membru al unor formaţii binecunoscute în epocă, de neuitat vreodată pentru cei care au trăit acele vremuri. A cântat alături de Dan Andrei Aldea în celebrul grup Sfinx, a fost chitaristul trupei Roşu şi Negru, condusă de Liviu Tudan, în perioada 1979-1982, dar şi al altor formaţii, precum Iris, Post Scriptum, Pro Musica.

A stat 11 ani în Suedia

Chitarist şi compozitor de mare talent, Bădulescu s-a apropiat şi de yoga, chiar melodiile sale, mult elaborate, reflectând tendinţa de înţelegere a misterului vieţii. În anul 1986 a emigrat în Suedia, unde, în scurtă vreme, a ajuns să cânte în strana unei biserici ortodoxe.

În 1997 s-a întors în România, unde a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, câţiva ani mai târziu fiind hirotonit şi slujind ca preot la o biserică bucureşteană din strada Avrig.

“Mi-am dat seama că l-am căutat pe Cel Viu între cei morţi. Dumnezeu este în biserică. Eu am pierdut cam mulţi ani din viaţă până să realizez acest lucru”, declara Dan Bădulescu într-una dintre puţinele apariţii în presă.

Monica Fermo, călugăriţă în Ierusalim

4528-290111-monicafermo.jpgUna dintre blondele fatale din anii ’70 ale scenei Teatrului Naţional din Bucureşti, Monica Fermo (56 de ani), trăieşte de peste două decenii la o mănăstire din Ierusalim.

Era blondă, era tânără, era sexy, era actriţă. Monica Fermo devenise, spre sfârşitul anilor ’70, una dintre cele mai provocatoare prezenţe actoriceşti de pe scena Naţionalului bucureştean. După cum mărturisea ea însăşi mai târziu, “primii mei paşi în viaţă au fost în monstruozitatea patimilor. La 15 ani m-am apucat de fumat, la 17 ani am avut primul amor spiritual şi fizic şi, de acolo, totul s-a derulat cu o viteză extraordinară către hăul de nepătruns cu mintea”.

4528-290113-monicafermomaicaecaterina.jpg
↑ Maica Ecaterina, fosta actriţă Monica Fermo

Evreică prin naştere, Fermo a decis, în 1986, la sfatul părintelui Argatu, să îmbrăţişeze ortodoxia, botezându-se la vârsta de 32 de ani. “Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, devastatoare”, spunea ea.

A luat calea Ierusalimului, în Israel, unde trăieşte şi astăzi, cu numele de maica Ecaterina, în chilia unei mănăstiri din apropierea Sfântului Mormânt al Mântuitorului.

Fiul lui Octavian Cotescu şi al Valeriei Seciu este monah pe Muntele Athos

4528-290117-alexcotescu.jpg4528-290116-octaviancotescu.jpg4528-290115-valeriaseciu.jpg

Mult mai puţin cunoscut publicului larg, Alexandru Cotescu (42 de ani) are o ascendenţă nobilă, din punct de vedere artistic, fiind fiul marilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. A avut o apariţie meteorică în filmul “Păcală” (1974), dar a urmat, mai târziu, calea monahală. Trăieşte de ani buni la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos, în Grecia, luând numele bisericesc de Daniil. A lucrat la traducerea unei importante antologii de texte liturgice şi vieţi ale sfinţilor.